Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esență, următoarele:
A. Rezistență şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. Protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde, independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard este reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
• Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri, construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
• Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9 niveluri.
• Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter – într-un număr relativ mic.
• Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2…4 niveluri.
• Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9 niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ redus
A. Rezistență şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. Protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde, independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard este reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
• Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri, construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
• Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9 niveluri.
• Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter – într-un număr relativ mic.
• Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2…4 niveluri.
• Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9 niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ redus
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi polen la interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai bună, prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai mare şi la economisirea resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea poluării mediului prin emisiile de gaze inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al construcţiei cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi, iar orice schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare, forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze la specialişti.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al construcţiei cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi, iar orice schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare, forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze la specialişti.